ºi suflată de vânt, fiecare pană
plimbată-i nostalgic pe cicatrizata rană.
Albii nori au fost traºi pe roată negri
să curgă-n ºiroaie plini de culoare,
pe tenul senin al cerului cu soare...
Care mereu azur, sub nori, nu ne mai doare.

Doar suferinþa căruntă îngeri nu cere!
Din cer în cer, ei strigă către mere,
gustându-le savoarea-n cădere!
În sala de fitness,
printre siluete amuþite,
suferinþa se trage de fiare,
se hrăneºte cu fiere,
suflă pene zburlite
ºi paranoic revine,
revine-n hazard.

Suferinþa căruntă din atomi
Se ascunde isteric printre pomi
pândindu-ºi la colþ scăparea,
zguduindu-ne haotic întrebarea.
Atunci în livadă,
Evele ºi-aºteaptă ºerpii,
Ielele-ºi cheamă vârcolacii,
ºi norii se-mbrăþiºează crunt.

În furtuna de ce-urilor cu ghiare
Suferinþa căruntă se trage de fiare
fremătând atâta forþă
încât lumina trăsnetului
se plimbă cu o torþă
printre noi.
De pe Pământ, abia apoi
Stropii căzuþi din doi în doi,
a câte-un înger ºi un om,
se ridică-n azur...

Suferinþa căruntă inspiră în sine profund
să mai sufle pene, fiere ºi ghiare,
dar îngerii noºtri sunt deja sus
cu aripi noi ºi albe prelungiþi
lângă noi să zboare.
De-aceea ca o boare,
când nu mai luptam cu Dumnezeu,
se naºte doar o-mbrăþiºare
ce suspină-a curcubeu.