nu astăzi nu scriu poeme
doar mîinile mele îți ating umbra
în timpul concertului de harpă
mor oamenii de plumb privindu-ne
apoi îți așezi mîna pe fruntea mea întîmplător
ca și cum ți-ai depune amintirile într-un cuib
se duc îmi spui se duc norii noștri
printre coastele parfumate ale păsărilor cîntînd
iar mie nu îmi pasă niciodată știu
dar poate sărutul e un alt egoism sublim
în care dansăm patetic aproape uimiți
așa cum n-am putut dansa niciodată
trupurile noastre continente misterioase
plutesc descoperind nefirească durerea
mereu amînată a orizontului