Era iunie și cerul se răsturnase în belți,
era iunie și materia se sfâșia pretutindeni.
Primprejur, lumea se surpa fără prea mari împotriviri.
Toți ochii, până și ochii ploii,
erau îndreptați spre lucruri banale,
doar fumul din țigară mai căuta către tării,
cu stăruință de rugă în vremea asta prea înaintată...

Citeam prin belți adevăruri neștiute de mulți,
citeam, pe când materia în jururi
se destrăma cu liniștea cu care înflorește
câmpul de păpădii. Mai târziu, scrumul cenușiu
părea să știe atâtea despre mine...

Era iunie și apă multă pe jos, era iunie
și ploaia curgea din ochii cerului.

Trecusem, pe umăr cu vulturul melancoliei mele,
pe când tăriile, întinse pe oglinda belților surâdeau albastru.

Foișorul zăcea ca un soldat rănit, ca o relicvă din alte timpuri,
ca un refugiu de vremuri actuale. Fumul continua să se înalțe,
amețitor, cu înțelesuri de sentință,
ducând cu el bucăți de suflet,
revelându-mi, nu-știu-cum
sensul Păsării Înaripate
(care zbura mereu, în jurul meu).

Primprejur materia era pe punctul de a se nărui,
ori se năruise fără să bag eu de seamă...

Visam. Visul sufletului meu se desfoia mereu,
prinzând forme carnale.

Când ai venit mă întrebam dacă nu erai
doar o întrupare a visului...