de câteva nopți, moartea nu îmi mai spune nimic sau poate peste
timpan mi s-au așezat
straturi de lumi care o ascultă în locul meu, își împart legi
secrete, minuscule nebunii

aș putea să mă bucur, să mă întind în hamac măcar o vară
să mă las în euforia unei singure lighioane
care nu ucide, nu poate fi ucisă
aș putea să întunec mintea, să închid bine sufletul în altă cavernă
să am corpul doar pentru mine și să simt că e așa de aproape de viață
încât, dacă aș respira, nicio lume nu s-ar goli

fără să spunem cuiva, creștem în noi oameni-fantomă, dar vine o zi
când obosim
și le aducem aminte că nimic nu poate înlocui
embrionul, nouă luni de legătură vie într-un pântec plin de memorii

eu am această memorie a mamei, a embrionului de dinainte de a simți
moartea, de a o asculta printr-un cordon care strânge, strânge
până ce sunetele coboară prin inima abia palpitând și, în loc să se nască
un copil, se deschide un bulb, înflorește crinul de noapte