Cosette,

îți scriu cu podul palmei
sprijinindu-mi somnul
cu genunchii vineți
de rugăciuni mute
către cel surd
cu un mare regret că
limba ți s-a uscat
așteptându-mă
la lumina unei brichete
iar falangele ți s-au ros
frecându-ți fruntea

parcă văd cum
genele-ți fâlfâie sub breton
ca două evantaie chinezești
suflând corăbii încărcate cu lacrimi
spre sud
către o gură ce le înghite sfidător
ca o gaură neagră

sternul îți cuprinde sânii
protejându-i de cele nouă grade pe scara richter
emanate de inima
iar
stomacul îți ia coloana în brațe
și o sărută
să guste măduva neagră
din vertebrele-ți
decojite

buricul tău își închide pleoapa
visând că-ți escaladează muntele lui venus
apoi ar vrea să sară în gol
să se lase trântit de coapsele și pulpele
tale crăpate de seceta unui scaun cu rotile
după care să-ți sărute cele zece
stane de piatră
ascunse în teniși

parcă văd cum te prăbușești
pe parchet
învelită doar cu palmele-ți reci
ca într-o cămașă de forță
iar eu nu pot decât
să mă rog pentru tine
și să-mi cer iertare
că nu voi putea ajunge
nici măcar
să-ți aprind o lumânare