Vântul năuc sapă scorburi în sufletul meu
greu precum pietrele într-un lac…
Altă iarnă trece prin noi, iubitul meu,
iar aerul rece, brodat cu fulgi mari de zăpadă,
îmi învăluie sufletul dus departe…
Gânduri banale își întrețes existența…
…Ce zi este oare?!...
Fiecare clipă dintre noi pare un sloi de gheață,
iar eu îmbătrânesc cu câte o veșnicie
în fiecare lacrimă…
Vezi, îmi ninge părul,
iar ochii îmi seacă,
iar glasul mi s-a stins deja
de când zadarnic te caut printre troiene împietrite…
Și încerc să nu mă blestem pentru că nu te găsesc
și pentru că bruma de curaj pe care o mai am
se spulberă din ce în ce sub crivățul aspru…
Nu mai știu decât să mă rog…
Să mă rog pentru o primăvară timpurie,
care să îmi îmblânzească țurțurii gândurilor…
Poate că printre șiroaie de omăt topit și ghiocei
îmi voi regăsi mai ușor sufletul…