Când clipa este dusă pe propastie de suferință,
Moartea ce crede, că păcatul, este adâncit în inimă,
Dispare în neant , flori de cristal mărunt , cresc în lumină de veac ,
Ce poți să vezi din cale afară , de trecutul ce dispare în fugă de vinovăție .


Ascunde clipe de extaz , înveninat în ființa ce naște liberă .
Distante creații săvârșesc teroare , ce apasă adânc rănile de mistic.
Din zări îndepărtate , mor liber sub cer senin
Și spun într-un glas de dor , că s-au dus în cale de foc , să ceară palat de aur .



Poartă nedeschisă , aruncându-i în abis de viziune ,
Cade stropit de sânge sacru ce toarnă în pahare de cristal ,
Viață nesigură ascunsă în coperți de altar , plânge supusă ,
De minunat , răcnet adus de suflete , pierde în întuneric .


Așteaptă să fie , învitate la ospăț de împărați , de nea neagră .
Din culmea fericirii coboară , treptele trecutului în zori de piedere ,
Adânci clipe ce ascund lumina , se află la pas de distanță crâncenă
și aruncând flăcări în văzduh , nu aud urletele disperate ,
ale păgânului regesc pământ , ce zace răpus în lacăte de trecut .