Nu ai ce să-mi mai spui
cuvintele ți s-au lipit mut de cerul gurii
absorbind epiderma într-un îngheț
plămânii nu au alveole să mai vorbească
un lacat ți-a inchis amarnic gândul
și ochii nu au văz să mai privescă

nu ai ce să-mi mai spui
mi-ai spus și așa prea multe înainte
suvoi și amalgam
și ai rămas fără cuvânt
doar pleava-n vânt a mai rămas
și marăcinii uscati
rostogolinduse-n pustiu de vânt
cenușă.

nu ai ce să-mi mai spui
un gol imens în inimă domnește
în cotlonul din stănga deasupra
unde până ieri eram dreaptă
tatuaj de jar arzând cu troznet
pocnind in clocote de diamant
surâs.

nu ai ce să-mi mai spui
doar cu tăcere rezonez acum în tine
și tu la fel în mine, cu tăcere


fară vreun licăr
fară zâmbet sau încruntare
fară mângâiere sau mustrare
fară bun sau rău
nici dulce nici sărat
nici înapoi nici înainte
nici acum nici cândva

doar gol mut și tăcere surdă
pustiu, inundat de o banală lacrimă
doar una, făra rost sau sens
ca un omagiu infirm adus inutilității

apoi din nou pustiu.