întins în odaie pe podelele mâncate de timp
umbra-mi bâjbâie prin cameră după chibrite
să-mi lase un trandafir deasupra capului
și-apoi să zboare prin fereastra spartă
ca un nor de lilieci dintr-o peștera
în adâncul mlaștinii
unde parcă arborii înoată în lacrimi de mocirlă
și insomnie
unde parcă cerul nu are inconștient
să plângă în somn

trandafirul parcă-i șarpe diavolesc
mirosul său se încolăcește în jurul trupului
mă privește mârșav ca un criminal în serie
spini mi-i înfinge în venele chinuite de narcotice
cu limba însângerata coboară pe piept
și mâna în pantaloni
în timp ce îmi digera sângele în a sale petale
muribunde în universul cuantic