Cu averile pe drumuri de ape,
cu sărăcia pe drumuri de cer..

Greu iartă cearcănul gresia pleoapei,
greu lumina își potrivește ochiul tău...
și te dărui fiecărei lespezi de cale,
uneltești cu mâhnirea,
cu laurul uneltești...

La margini de ghicitori te întrebi:
viața cui o poți înfățișa în lumină
când însuți ești cort pentru licurici,
cui să slujești cu ruinurile unei credințe
când stăpânești o vreme părăsită
de foșnetul chiparoșilor,
de tălpile zeului:
morminte cheltuind alungatul copil...

și te duci în speranțe ca-n grote,
și ești nomad în cuvânt
că uneori în credințele tale
cuvântul prețuiește cât o țară...

Nu-ți mai afli chipul
în cel de ape oglindit...

Pentru care steme și herb
povara lui de scântei?


1982, 1 iunie.