o singură fereastră
cu mâinile albe strivite de geam
și norii strânși pe cer ca niște pumni
între linii drepte, reflectări răzlețe
depărtarea
virgula aceea ce arată între atâtea calcule precise
cea mai profundă greșeală

o singură fereastră între o mie
și mâinile
(cuvintele noastre
atâtea gânduri
și moartea)
___________________________

o imagine a mâinii ei
schilodite de văpăi ce nu voi înțelege vreodată
ca și cum grifa aceea ar fi ea însăși artă
niciodată
oricâte coarde atinse
nu voi pricepe

sufletul meu e fecioară
nu castă, dar nici amară
trecută prin flăcări, plină de basme
pe malul tău, pe clapele noastre
înaltul sol-sol diez ce apasă pe coaste
pe depărtările noastre

și
tu mă privești bătrân, abătut
de tăcerea ce sparge
fereastră-n fereastră
zidurile nu vor fi niciodată albastre
ci roșii
(mâinile noastre
curgânde)

iar ea trecând grăbită
peste pârâu
neînchipuit de frumoasă
____________________________

trec pe lângă chipuri
pietre spălate de ape

zidurile casei nevăruite
prin tencuiala sfărmată doar cărămizi
coaste
pe care mușchiul mai crește
cu irizările-albastre

mori nepăzite
sub vânt
degetele răsfirate
și câteva pânze neterminate

atâtea mâini care-și poartă scrisul
atâtea încercări nereușite

deschid fereastra
privesc farul și prin el marea
cum se zbate

iar pe țărm copilul și zmeul
căutând un punct
visul legat cu o sfoară
pe cerul în smoală