nu suntem aici să despicăm ape, serile astea năvalnice, efluviile de resturi
trecute deja de câteva ori prin fiecare por
sunt ceilalții plecați prea devreme, urma lor sau rămasul în prag
ceva transparent așezat pe corp, în loc de piele, se adună lent
așa ne transformăm, nu știm din ce noblețe sau degenerescență facem parte
și strângem semințe, înspăimântați, seară de seară

îți spuneam cum mâinile vorbesc în locul meu, e povestea de fiecare zi
o scriu în gând sau direct pe epidermă, pe sub pleoape
pe sub cuvinte, povestea din care uneori las să curgă un fir, îl torc
și țesătura asta împânzește ascultarea, dincolo ajunge altfel, știu
capătul ei este altă viață, o iubire fără legături
îmi închipui că nu am găsit încă pescuitorul de gânduri și nici
apele prin care alunecăm nu mai au prea multe inimi vii

dacă ai fi stat în același punct, pe singurul dig dintre viață și orizont
seara și-ar fi lăsat corpul deschis
din el ar fi curs câțiva pești, larve de cuvinte împrăștiate
în toate părțile
și nimic, nicio devărsare, nicio otravă fină, perversă
nu ar mai fi atins stratul de aer care ne apropie