să nu trezești pe nimeni din visul lui, ar putea să lovească
exact așa cum omorâtorul se lasă pe sine
sau îl lasă pe celălalt dincolo
nu mai simte nici imperiul spaimei, nici al durerii

iată cum vin edictele mai presus de artă, de liniștea ei
de la amiază, fără spasme, convulsii sau febră
iată cum, odată treziți visătorii, luna capătă forme bizare
chipuri negru-roșiatice, incandescente
și până la ură drumul se pavează cu iubire, și până la somn
fricile mici se fac păianjeni sau lăcuste, invadează lumea
fără santinelă, fără hotar

îți spuneam: suntem doar trupuri și linia lor desparte definitiv
două visări, de-acolo s-ar putea întrezări
viațamoartea sau minuscula frământare
ce ne cuprinde pe amândoi, jocul periculos al spectrelor

știi, pentru a nu trece mai departe este necesar aproapele
cel fără preamultă iubire sau preamultă ură
cel fără însușiri, străin ție însuți și atât de asemănător
încât nicio izbitură a trezirii nu îl anihilează
nu te anihilează

despre nimic nu poți scrie, nici nu poți înscrie
despre cel vid, cel care nu se gândește prin gândul celuilalt
cel care nu se simte prin inima celuilalt
cel care nu se mai visează pe sine în visele celorlalți

să nu te trezești înaintea trezitorului, să nu