n-am uitat cum m-ai lepădat ca pe o haină care nu avea glas să se dezvinovățească. o umbră ce s-a întins pe sub fereastră și s-a înfipt într-o scorbură. mă târăsc până dimineață ca un melc dar gândurile mele se opresc la ușa ta, în pridvor, îmi reproșează cât sunt de neînțelepte.

mă străduiesc să las un semn în fiecare firidă. lemnul ușilor are, încă, miros de primăvară. îmi spune că voi îmbătrâni în curând. pielea mi se va face mai aspră decât lespedea treptelor.

când te iubeam am profanat cântecul, așa cum înnegrești aerul cu penele unor dimineți păgâne. și-au făcut cuib în crengile smochinului de sub ferestrele lui Mefiboșet.

în fiecare zi am smuls cu ghearele ochii unui oaspete la masa ta. viața și-a înlocuit cântecul harfei cu șuieratul săgeții. îți străpunge timpanele când țâșnește din coarda arcului. în fiecare cort locuiește un strigăt de luptă. șobolanul cu dinții de aur ridică glasul împotriva nisipului.

în amurg, sub razele soarelui, timpul scrie cu pietre o nouă poveste.