De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon:
în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere și linii.
De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafon
în colțul de care se agață ea cu pumnii.

Acum apune ploaia între blocurile roz,
atârnă țevi ca o beteală din capete neterminate.
Ca vene printre ochii cu obloane verzi,
toți – mai puțin al meu – închiși de noapte.

Aceeași ordine fictivă în mine și în spațiu,
același bocancul militar bătând un oraș civil
Aceeași pizza ready made și ceai de echinocțiu:
așa se prelungește clipa de veghere și ora de citit.

Prefer să țin ochii între-deschiși în fața ta,
aproape să te visez trezindu-te în somn, în ape.
Cu fața pe linia vieții din palma mea,
aproape să nu te văd, să te înțeleg aproape.