Tic-tac, tic-tac se aude-ntruna, din orologiul prăfuit,
La el uitîndu-se bătrînul, ce-o veșnicie la-ngrijit, În timp ce sunetul răsună, prin valea sumbră a plîngerii,
Eu vreau să-mi dea răgaz o viață, să pot să-mi strîng iar laurii.
Mă-ndrept spre el și-i dau binețe.
Se face că nu m-ar vedea,
Reglînd mereu cutia care,
Tic-tac, tic-tac, tic-tac scotea.

Nu vrei deloc să te oprești? i-am spus atunci, în gura mare,
Tu crezi că sunt aici doar în plimbare?

Aștept secunda mea de-o viață, închisă aici, pe undeva,
Dar văd că ție nu îți pasă, tu ești atent la munca ta.
Tu crezi că am venit degeaba, s-ascult supus tic-tacul tău?
Când toți din lumea asta mare, s-au pus acum pe capul meu?


O, tu te înșeli amarnic, mi-a spus atunci acel moșneag,
În timp ce eu priveam cu jale, năuc, uimit, la un cadran.
Vezi tu? aici îți curge timpul, e timpul tău, secunda ta,
Fă bine acuma și învață, să prețuiești lucrarea mea.