Un infinit de ape stranii,
Se-aștern în calea mea,
Purtând gându-mi departe,
Adânc în mintea ta.

Iar apele amare,
La picioare mi se-nchină,
Și plâng dupa iubirea noastră,
Și plâng mereu, suspină.

Cu pași mărunți și crânceni,
Eu mă îndrept spre mare,
Cu sufletul sfărmat,
Cu inima ce-mi moare...

De dorul tau răpunsă,
Încep să amorțesc,
Și nu mai simt nimica
Încep să amețesc.

Cu apa pân’ la glesne,
Din ochi lacrimi imi curg,
Mă-ndrept ușor spre mare,
În ea să mă cufund.

Genunchii imi sunt umezi,
Brâul mi-e la fel,
Pieptul chiar și gâtul,
În apă mi se pierd...

E neagră-nvolburată,
Și de venin e plină,
În infern s-a ascuns ea,
De-a cerului lumină.

Ușor mă-nghite marea,
Ușor eu mă tot sting,
S-ajung la tine-n ceruri,
Nu-i încă prea tarziu.