In fata oglinzii, printre firele rebele de par,
cazute straniu peste seninul verde al ochilor,
imi privesc viata cu detasarea unuia sau altuia –
spectator la vietile altora.

Cred ca-mi trebuie o vizita la psiholog
si o pereche de ochelari cu dioptrii mari:
ceea ce am trait am uitat,
ceea ce urmeaza, nu reusesc sa intrezaresc.

Sunt intr-un punct mort:
nu stiu unde am gresit si, deci,
habar n-am ce ar trebui sa indrept.
Stiu, viata nu asteapta sa ma dumiresc.

Cred ca privesc lucrurile prea concret.
Ma caut repede prin buzunare,
fara sa ma desprind din fata oglinzii:
sufletul nu-i nicaieri…
unde, Doamne iarta-ma, l-oi fi ratacit?

Imi alung nedumerirea cu un gest al mainii
si imi potrivesc pe buze un zambet de toata ziua,
cu grija, ca pe un nod elegant de cravata.
Ma privesc din nou in oglinda:
Unuia sau altuia ii va placea ce vede, cu siguranta.
Parul rebel imi acopera ochii. Intotdeauna.