Văd un copac efemer,
Care-și ridică rădăcinile până la cer,
Pe un Pământ translucid,
Încremenit,
Într-o albă lumină pâlpâind.

Străbătut de-o nebunie conștientă,
Însetat își arunca ramurile,
Către liniște,
Încercând a transborda dorința
Spre o stare concretă.

Întoarcerea aproape imposibilă
La imaginea clară a viitorului
Este sabotată vizibil
De ființa vicleană
A îndoielii.