I se spunea Mielu și avea părul dat cu mult gel,
fața, copiată din ultimele reviste de modă,
ochii, zarzăre verzi, băgau în draci pe pițipoance,
blugii cu inimioare pe genunchi
făceau să nu se vadă țesătura fracturată la coapse.
Iinterlop onorabil, compunea manele poetice
și-avea o voce de chema și morții din groapă,
ca la o nuntă cu parastas.
Odată, coborând țepos din limuzină,
Mielu a avut revelația numelui său:
s-a văzut gol, deși sufletul îi era așa de plin,
i-a fost rușine, încât în ziua următoare
a bătut la poarta mănăstirii.
Niciunul dintre cunoscuți n-a crezut că Mielu
chiar vrea să devină miel,
până-ntr-o zi când unul dintre ei
a dat nas în nas la colț de stradă
cu un călugăr bărbos,
ai cărui ochi aveau o chemare spre liniște.
Nimic: nici fața, nici părul, nici veșmintele negre
nu aminteau de cel dinainte,
ceva spunea însă că o minune este posibilă
și binele nu poate fi învins.