Din negrul nopții albe care mă ține treaz,
Nu pot măcar afla cum să ofer un glas
Durerilor ce strigă furioase că nu pot
Să fie auzite de cineva ce poate ca să repare tot.
Și iar mă-ntorc în valuri de mări necunoscute,
Mă-nec în neputința durerii mele mute,
Lăsându-mă în voia sublimului înot
Către un țărm al vieții unde să simt și eu că nu mi-e greu să pot.
Doar somnul mă salvează strigându-mă din perne,
Cu promisiuni de vise ce-ascund în ele perle.
Și las din mână visul înotului spre mal
Și mă scufund în alt vis pe care somnul sfânt mi l-a promis ca dar.