Hamlet

Flori de mucigai mi-au crescut in cană.
Sunt blană, și mugurii m-au lăsat,
Mă întreb absent cât am stat.
Nu recunosc camera, e prea mare,
Am 45 de chiștoace de țigări la picioare,
Îmi lipsește o șosetă,
ba nu, e pe masă, lâng-o poșetă, asta-I cheia!
Acum să mă ridic să găsesc femeia.
Unde ești, întreb, îmi explodează capu,
Aud o voce care-mi spune –
-arăți mai rău ca dracu.
Mă-ntorc să cuplez vocea cu fața,
m-apucă greața, dau afară toate lucrurile ingerate,
mă uit distrat la chiștoace: n-au învățat să înoate.
“nu aici, du-te la baie!” aud în reluare,
Mă ridic încet, stau greu pe picioare. Mă lovește!
Părul pe mâini se ridică, pielea se-nîncrețește,
mintea nu vrea s-accepte, cad din picoare pe podeaua tare
înn voma călduță, e și mentolată, c-o aromă ușoară de ciocolată,
miroase-a nicotină stătută și sudoare, prefer să rămân acolo jos, în putoare
decât să accept ce mă doare.
Dar ea nu mă lasă, mă apucă de haina jegoasă
Și mă ridică. Cad pe canapea, mă-ndrept automat spre cană,
Iau o gură și-mi zic: tata-I mort. De aia sunt blană.