A doua zi după moartea mea,
soarele răsare în același loc. Femeile
își alungă, ca de obicei, pe ferestre, amanții,
biciuindu-și apoi trupurile cu mănunchiuri de
urzici, să le frăgezească pentru un nou păcat.
Bărbații continuă războaiele începute
cîndva ori pornesc altele, mai absurde.
Cerșetorii ies, iarăși, pe pod,
lacomi precum apa ce-i oglindește.
Păsările scurmă, în cer, după
mărgeaua de sticlă limpede a dimineții.
Ziua trece repede. Conștientă de propria-i
zădărnicie, nu-și face cuib aici.
Viața a rămas la fel. Oare,
moartea mea nu a schimbat nimic?
Nu văd, dintr-odată, orbii? Nu se aud
cuvinte din gura mutului ? Nu s-au înfrățit
filozofii cu proștii? Sămînța cu vidul?
Șarpele cu călcîiul? Nu se oprește, o clipă,
timpul, să-și contemple măreața-i trecere?
Mai tîrziu, pe boltă, tremură aceeași lună
cu sunetul ei de, singură, clapă albă
în pianul întunecat al nopții.
Femeile își primesc înapoi, pe ferestre, amanții.
Bărbații beau pentru victorie sau înfrîngere.
Cerșetorii adorm obosiți. Păsările se închid
sub găoace, așteptînd să fie ouate.
Totul, firesc. Îmi pare că nici n-am murit.