de-atâtea ori mi-am chinuit cu-nverșunare trupul
dar mă ascultă tot mai rar și-ar vrea
fără să-i pese că l-am învățat să-mi fie
un vrednic scutier să plece undeva

metalul armelor va rugini e lege
și nu te poți tocmi cu ce te leagă
puterea de-a mai crede de la capăt în victorii
o au îndrăgostiții vameșii sau mincinoșii

de râsul celor care-au râs m-am lepădat
ca de-un prieten care mi-a furat cămașa
și nu mai dau doi bani pe ce se spune
de piele mi-este mai aproape osul

și măduva și venele toate aceste resturi
de suflet noaptea mai ales încep să-mi reproșeze
că nu doar eu contez în suferință
chiar dacă-n anii scurși cât ar dura bătaia
de pleoape credincioase mi s-au închinat

cuvintele acestea sunt ca praful
ce se așterne călătorului pe haine
oricât de zdravăn calul nu mai poate
să care-n spate omul cu văzduh cu tot

torn apă pentru îmbăiere cu privirea
mă prind în dansul aburilor și-aș dori
când nimeni nu va îngriji de foc
în apa fără mine să rămână gheață

să vină medici renumiți nu să salveze
ce nu a fost nicicând posibil de salvat
ci prin ciudate demonstrații să convingă târgul
că pâinea ce-a mâncat citind din mine
nu-i piatră este sânge măcinat