Mă plimbam cu Dumnezeu pe o cărare necunoscută,
Iar El îmi tot povestea cum stau lucrurile defapt.
Deodată, în timpul conversației, a apus Soarele brusc
Și s-a făcut un întuneric abisal, total.
Speriată, l-am luat în brațe și i-am zis:
Doamne, Tu nu știi că mă tem de întuneric?
Ba da, dar învață să-l accepți; n-ai mai iubi lumina
Dacă nu te-ai teme de întuneric.
Și tot pășind cu El alături,
În spatele meu am auzit o voce caldă, cunoscută.
Bucuroasă, m-am întors pentru a fugi înapoi,
Spre voce, dar Dumnezeu m-a oprit și mi-a zis:
Draga mea, tu nu știi că nu trebuie să te întorci niciodată?
Dar e tata. Nu l-am mai văzut de o eternitate.
Oricum nu-l vei vedea în beznă.
Îl vei regăsi mereu în lumină, în sufletul tău.
Nelămurită, am decis să ignor vocea suavă din spatele meu
Și am mers mai departe, cu Domnul alături.
Dumnezeule, de ce mor oamenii?
Moșneagul s-a oprit, mi-a luat ambele mâini
În palmele sale rigide și lucrate,
Întrebându-mă:
Dar de ce să trăiască?