În urma mea văd tăcerea.
Oasele timpului meu,
adunate în scheletele iubirilor trecute,
zac in colbul drumului, vlăguite.
Marea ascultă ecouri frânte în asfințit,
dincolo de marginea lumii transcedentale.
Străfulgerată de un presentiment visceral,
trag cu praștia în grădina amintirilor,
din care-mi sorb seva.
Frunze de jad umplu câmpul de viață.
În copaci cresc fântâni ale dorințelor,
din care curg spre azi râuri verzi, de lumină.
Herghelii de cai albi scăpați din lasoul destinului,
deschid zăgazurile cerului pentru un soare nou.
Un unicorn aleargă liber intre zăbrelele timpului,
vindecând cu iubire răni vechi,
de când leacuri nu fuseseră inventate.
Gândurile-mi desenează nerealist,
pe asfaltul încins al anotimpurilor,
până ce culorile se amestecă intens cu viața
si îmi cântă la geam, primăvara,
un cuc pribeag.
Mă rostogolesc prin iarba înaltă
până în cerul gurii timpului meu,
ca să mai prind o secundă de binecuvântare
la sfârșitul liturghiei cerești.
Mă prinzi de mână într-un răsărit,
îmi săruți tandru podul palmei,
pentru ca apoi să nu mai știu cine esti,
când vei mușca flămând
din felia sufletului meu
si-ți vei sădi rădăcinile puternice
în pământul reavăn din lăuntrul meu.
Memoria îmi joacă feste.
Fără sa rețin cuvintele din tăcerea timpului meu,
mă arunc fericită în brațele tale,
într-o incercare - avidă de tinerețe -
de a-mi redefini timpul într-o altă culoare.
- Mai spre dreapta, imi spun,
privind inocența in ochi,
acolo unde esti, e inima si doare…
Nu mai vreau lacrimi,
doar un stol de fluturi multicolori,
care să-mi îmbete privirea sângelui,
curgând prin vene către o destinație necunoscută...
inima ta… poate?