Ah, nu-i ungher care să-mi ție frâu
Alor mele plecăciuni! Alor mele dumnezeiri!
Nu se-așaza frunza moartă și roua pe pământ,
Nu se-apleacă luna-n ochi lumina-i revelând,
Nu-și mână stelele vestea și taina între sfinți –
Făr să cer din mândrele-arătări, taina iubirii.

Ah, nici loc nu e nici timp pentru-a mele suave jocuri,
Ce-mi țiu lumea suspendată și m-aprind în brațele minunii!
Nimic nu-mi ție-n loc privirea – toate mi se dezleagă –
Și-n toate părțile mă trag și mă apleacă – de-atâta rugă.
Și le cânt, ah, cum le cânt, odă le închin,
Din toate-o prinde să răsune, graiul facerii și izbăvirii,
Cu mine-or plânge printre stihuri, printre plecăciuni.