nu este departe clipa în care
te va îngropa pulberea cenușie de pe cartea vieții
la semnul pus între paginile vechi
o prăbușire de țărm în adâncul oceanului
după cutremur stârnind întunericul
ca ultima îmbrățișare a femeii tale
răsuflarea ei în chip de flacără
stinsă pe buzele arse de viață
după înec și în zadar tânjești să auzi iar și iar
urcând din interiorul tău ca dintr-o peșteră
un glas este o zi și seara va mai fi iarăși o zi
se vor topi cu ceara lumânării aceste iluzii
și deodată îți dai seama pentru ultima oară
cât de mult prețuiau valurile ce-ți spărgeau
parcă timpanele la fiecare răsărit
și cineva îți întindea ridurile până dincolo de
cercul în care fermenta viața și înțelegeai
că te-ai născut cu gândurile unui bătrân
se auzeau cum urcau treaptă cu treaptă din abis
te simțeai vinovat când rosteai fiecare cuvânt
șoaptele unui ucigaș îți colorau buzele
o rană făcută de același sărut
până când în jur nu mai rămânea nimic
timpul se evapora și umbra lui curgea în răni
până când nu se mai întâmpla nimic

nimic nu se mai înfiripa
chiar nimic