El care printre gânduri avea “un singur dor”
Fiindcă trăia aievea în “cercul nostru strâmt”
Rămâne muritorul cel mai nemuritor
Care-a trăit vreodată aici pe-acest pământ

El ce cutreierase prin “codrii de aramă”
S-asculte „glăsuirea pădurii de argint”
Trăia în sărăcie și nebăgat în seamă
Când merita cinstire mai mult decât un sfânt

El veșnicul „luceafăr” și „rege-al poeziei"
Ce fost mereu alături de „plebea proletară”
Și-a criticat bogații dând frâu liber mâniei
Era contestatarul cu vocea solitară

Tot el pierdut în „noaptea vieții de poezie”
Divinizând ca înger o "palidă" femeie
Și-a căutat amorul în versuri și magie
Îndrăgostit de „ochii de piatră ce scânteie”

El cugetând într-una fără să se oprească
Și sfredelind cu mintea tainele omenirii
Dorea ca nimeni altul ca să le deslușească
Și să facă lumină în haosul gândirii

„Poetul nepereche” pentru eternitate
Pe care „epigonii” l-au pizmuit mereu
Când nu puteau atinge acea imensitate
Pe care-a atins-o doar el prin geniul său

Geniu fără noroc ce „nu cunoaște moarte”
Și dus de lângă noi „în codri și pe dealuri”
Ca de-acolo de sus de grijă să ne poarte
Să prețuim tot timpul sfintele idealuri

De-aceea națiunea de-a pururi îl slăvește
Și îl omagiază așa cum se cuvine
Dorul de Eminescu pe toți ne copleșește
Iar versurile sale de-a pururi vor rămâne