când fiică-mea asta mică era mai mică
și ne plimbam prin parcuri ea alerga după fluturi
eu căutam bănci pe care să stau și să respir în voie
aerul ăsta sărat

după care și ea venea să se așeze apoi întreba tati ce sunt pietrele astea
de ce oamenii fac poze mirându-se apoi privesc
totdeauna spre mare

și de ce stau așa rablagite uite acolo ar fi putut fi o cameră
în capătul celălalt un dormitor în partea din stânga
o sală de mese și la mijloc un living
unde lumea să vorbească în voie
și de ce stau așa de parcă ar fi mâncate de carii

câte chestii știe de unde i-o fi venind
încercam să-i explic de fapt îi citeam
de pe inscripții cetatea construită de grecii lui ulise
ai lui platon ori ai rapsodului homer

cât nisip se scursese în sticlele ruginite
cât timp se așternuse peste oasele lor
câtă ploaie bătuse săracele pietre că nici dinți nu mai aveau și tăceau
molfăind biscuiții istoriei

încercam să-i explic căutam cu vorbele ei de copil
să-i amintesc de jocul acela țară țară vrem
ostași unde cu mâinile tăia nodul
apoi câștiga un soldat la fel și aici

mă privea cu neîncredere
pe bune prietenele mele sunt la joacă tati îmi explici altă dată

însăși banca mă privea cu uimire
ce dracului tocmai asta mi-a venit țară țară
altfel cum să-i explic îmi venea să intru în pământ
să smulg osemintele apoi să le pun să jure
aș fi vrut să mă mai nasc odată
să-mi pun nume de sas de ungur de secui de țigan
să îmi agăț șapte steaguri de inimă apoi să alerg prin centrul orașului
cu căpățâna de grec implorându-mă
să mă urc în turla bisericii să pup crucea redescoperindu-mi credința
apoi să cad în genunchi să-mi înfig unghiile în praf
să îi simt inima ce încă mai bate
aici


mă odihnisem destul
hai alexandra să mergem acasă