Unirea este floarea
De mii de ani grijită
De neamul românesc.

Ciobanii călători peste munte
Sub asprul lor cojoc o încălzesc.
Þăranii aplecați pe glie
Cu roua suferinței o stropesc.

Muncitorii cu brațe-ncordate
În zilele noastre-o-ntăresc.
Scriitorii cu pana de foc
O altoiesc pe al nostru noroc.

Ea a înflorit în mâinile
lui Mihai Viteazul,
Care i-a lăsat-o moștenire lui Cuza,
După ce fusese îngrijită,
o vreme,
De Bălcescu, Alecsandri
și Andrei Mureșanu.
Tinerii morți la Oituz, Mărășești
și Mărăști
Floarea aceasta cu sânge-o
stropesc.

Unirea, ca să crească,
are nevoie
De simțirea și cugetul
rostite în graiul românesc.