nimic nu mai poate fi ca ploaia de azi
cu pletele plânse
și ochii plecați peste susurul unui șuvoi
din ecourile cascadelor
adunate în înspumate căderi spre vara oprită
la adierea de pe fruntea ridicată
spre sensul existenței
pe degetul fiecărui anotimp

aproape nimic nu se mai poate întoarce
de pe un drum cu sensul unic
când undeva există un înscris
ca într-un catalog
sau într-o bancă
de date

spre nimic ne îndreptăm adeseori
și uităm să le zâmbim dimineților
când cerul plânge până-n alte zori
doare
urmele lacrimilor oprite
în barba albă a neputințelor
rugă
toamnelor cu picăturile de ploaie
altele
mereu ca un trecător.