Atâta lume bună am învățat să înoate, încât drumurile și uscaturile toate
priveau spectacolul mirate, clipind întruna timpul rezemat în coate.



atâta lume bună am învățat să se întindă pe apă,
încât multe dintre aceste versuri ar putea să fie chiar stiluri de înot.
chiar și marea m-a lăsat să îi închid câteodată ochii
și i-am reconfigurat obrazul cu niște mângâieri complete,
care mă păstrau în viață în valuri precise și mereu diferite-ntre ele.
până pe la 30 de ani, nu era furtună în care să nu mă arunc,
spre disperarea celor cu care îmi făceam concediul în timpul social,
despre care mai toți oamenii cred că ar fi un timp comun.
abia după asta l-am coborît pe soare
să ia puțină vreme și lumină din sufletele oamenilor.
mulți dintre cei autosituați în interiorul vremii
se apleacă atent, ca nu cumva să își lovească frunțile de lume.
iar eu, ce pot să mai fac? –
îmi întorc ceasul din carne, aflând cât de precisă-i viața
și cât de întinsă îi este aspirația imanent textilă.
când ies pe străzi cu iubirile mele, parcă aș fi un bătrân,
plimbând cu un lanț un câine bătrân.