M-am săturat să scriu mereu despre lume și despre parfumul ei discret de grasă.



mereu sunt oameni care, undeva, mă așteaptă.
ieșiți puțin din timp, ca dintr-un cocon, vor cu toții să se facă fluturi,
să poarte cuvinte pe aripi și-n loc de culori întrepătrunse –
doar sensurile lor.



când se vor înălța,
își vor rosti din sine bucuria luminii spre care se duc aproape firesc.



nu știu unde vor zbura acești tineri care privesc acum împrejur,
dar încerc să nu-i las uciși de întuneric,
nașterea lor să nu fie doar un singur sens al morții,
să nu cadă într-o vară de pe vreo-ntâmplare
frumos colorată, care balansează, nesigur,
în lanul de-ntâmplări necoapte.
oamenii trăiesc pentru a-și spune unii altora adevărul.
în rest, pe undeva, prin România, scriu pragmatice versuri...