În somn adânc și fără vis
urâți sunt cei ce ard pe drum.
doi ochi albaștri s-au închis,
doi ochi albaștri vor veghea de-acum.



ieșiți dintr-un blestem pentru puțin,
priveghiul tău îl ținem pentru noi –
zădărnicie, praf și un fugar amin,
ne zăngănim armura de noroi.



mereu noi ne vestim pieirea,
nici pruncul nu apucă să se mai usuce,
îi ponegrim destinul și mărirea
ne-mpărtășim cu ură, ne spânzurăm de cruce.



cum mai încap atâția oameni în pământ,
țara din mine se dărâmă,
și-atâția inși pierduți în cel ce sînt?
rămânii nu mai vor să mai rămână.