... e scaunul, în întuneric,
cu un umăr gol
și plinu-i s-a golit
de-o faclă mistuindă-n trecere,
cum timpul fără întoarcere,
odată încântător, feeric...
când dispare actorul, diva de pe rol
și lasă totul un deșert, în pieptul celui rămas pustiit
cu ochii-n pâcla de-o penumbră...
scânteia nu mai este, ea ce-aprindea focul
și s-ar renaște -ce se-ncearcă să rămână veșnic sumbră-
când o lumină vie apare, strălucind să-și reia locul...
halou, ce-i scaunul șezând într-un încânt, imaginație,
ca într-o prostrație.
12.03.2013