tot mai mult îmi picură miere pe ani
și văd cum în nici o parte a lumii alergarea nu îmbătrânește

dincolo de chipuri locuiesc lumini
oglinzile devin din ce în ce mai însorite
ca și când din ele cresc aripi albe
iar undeva pe acoperișul Căii Lactee
stau întotdeauna cărți încă închise
în lanuri de grâu pătrunse de rouă

nici o zi nu e mai vie ca alta
și depărtările sunt tremurătoare ca inima mea
mereu, mereu în altă parte copilăria mă iubește
arătându-mi o baghetă cu stea
și rochița roșie cu un cordon legat de ochii pietrelor

numai gândul întoarcerii locuiește în cerc...

mi-e imposibil azi...
dincolo plimbările sunt mai lungi
și la capătul drumului
aluneci pe ape

cândva cu siguranță am să trăiesc simplu
fără să îmi cer iertare celor care m-au iubit mai tânără decât mă știu
am să le păstrez cuvinte în buzunarul pieptului
și dacă vrei să știi
nu va fi frig
pentru că voi fi una din femeile fericite
care învelesc străzile orașului cu inele blânde de soare...