IzvoraÈ™, muiat de soare,
Se înghesuie sub maluri,
Și tânjind după răcoare,
Se prelinge fără valuri,
ÃŽnsetat, palid, molatec,
Galeș...Izvoraș văratec!

Suspinând, prin pietre trece,
Șlefuite, lunecoase;
Șerpuirea sa, nu-i rece,
Iar broscuțele sfătoase,
Șușotesc cu patos mare:
-IzvoraÈ™ are paloare...

Unde îi este răcoarea,
Clipocirile vioaie,
Limpezimea și splendoarea?
E cuprins ca de văpaie!
Trece întristat, apatic,
Ah, tu, Izvoraș văratec!

Ploaia binefăcătoare,
Domnului, c-o rugă-i cere,
Să deșarte în izvoare,
Lacrimile-i giuvaiere.
Și din aprobarea blândă,
Curg șiroaie și-l abundă!

Izvoraș primind veșminte
Răcoroase, transparente;
Nu mai e copil cuminte,
Þopaie, când piruiete,
Zvâcnește, sare pe maluri,
Stropind un mănunchi de fete,
Ce-au venit de peste dealuri,
Desculțe, june cochete;
Să-i admire-n faptul serii,
Chipul de la ploaia verii.