Mă retrag în celest
cu trotuarele sufletului
prelinse în sânge,
acolo unde
reașezarea planetelor
e o chestiune de recompunere și așteptare,
unde biserici matlasate
din fibre de timp
își așteaptă rugăciuni fluide.
Peste trupul răsturnat
al copacului din mine
numai vântul iertării
mai poate uni frunzele
cu seva unui sărut,
atunci când venele omenirii
sunt înnodate într-o singură curgere,
cănd colțurile de stele
se răsfrâng peste vise
fără să cedeze
unghiilor care le scurmă
prin cenușa răscrucilor rămase,
când nota de plată a iubirii
e doar gestul flămând
de a ucide mereu câte o lacrimă.