Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărțite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni și oameni, erau doar bube
se pupau și treceau.

Nu se mai întorc, nu se mai,
brațele abia mai acoperă carnea ruptă de beznă,
pleoapele tale văruiesc vânăt măruntaiele lucrurilor,
și rănile, ah, rănile nici nu mai cheamă, nici nu se mai spun,
te culci ca o dungă jupită de viermi
și asculți cum râde lumina.

Degeaba, degeaba, degeaba,
nu se mai întorc, întorsule suflet,
nici tu nu mai vii acasă ca porumbelul voiajor într-o zi de paște,
nu mai vii;
numai uneori, noaptea,
când cerurile își varsă nucile de cocos în palme despreunate,
când ochii s-au închis în ochii cruzi,
când oamenii și-au schimbat numele și au uitat de nume,
numai și numai atunci pășești oasele în vârful aripilor
și așezi sub stern
o rădăcină uscată.