Nu pentru că n-ar exista vreun punct fix
lumea rezistă.
Chiar dacă răsuflăm cu năduf
ori ajutăm vântul să sufle în pânze,
totul e dincolo de inerție
și înaintează în virtutea unor legi neștiute.
Mai pansăm câte o liniște,
mai gâtuim vreo speranță să n-o ia razna –
nu ni-e dat să știm de ce ne doare viața,
când ridicăm pe piedestal crima împotriva aproapelui.
Lumea aceasta e ca o plantație de cruci,
și totuși, rezistă,
nu doar în virtutea inerției ce ne poartă spre moarte,
făr-a afla totul.
Am reduce la un punct existența,
dar suspendarea noastră între limite
ne determină să adăugăm alte și alte puncte spre capăt.
Oare trăim sau suntem doar visul unor istorii uitate
sub stăpânirea morții?
Ne zbatem ca niște râme tăiate în două,
înconjurați de împărăția nimicului
care ne absoarbe spre margini.
În miez este viața,
și miezul acela pleacă odată cu noi,
abur ușor.