Din hugeagul foșnitor,
De la stacojiu covor,
Croșetat ieri, de Răpciune;
Þâșni plin de goliciune,
Un vulpoi ca o nălucă,
Un rebel cu dor de ducă!

Că s-ar duce, nu e bai!
Însă nu e luna mai,
Să ieși în albă cămașă,
Iar de frig să faci grimasă,
Să-ți ții barba, scos din minți,
Că îți clănțănesc opt dinți.

Stagiar prin luminiÈ™,
Ursul îl privi pieziș,
Și grăi: -Toamna e lungă,
Vulpoiul "e într-o dungă",
Ori e prea semeÈ›, ori prost...
Și-l luă strașnic, la rost!

-Hei, am gemeni mititei,
Au hăinuțe, botoșei,
Dar mă tem de-o să te vadă
În strai fin, ca de zăpadă,
Se vor dezbrăca, știu bine,
Imitându-te pe tine!

Eu îți sugerez să-ți iei
Straie groase, bocăncei,
O căciulă îmblănită,
Și toamna-i îmbrobodită!
Hai, că te-ai învinețit,
Tremuri și te-ai închircit!

Vulpoiul suflă în pumni,
De la frig, visa tăciuni,
Într-o sobă-n vizuină...
Ursul nu-i! Iat-o vecină,
Îl săltă. E-nțepenit!
-Vai, crezuși că ai murit!

Toamna-n colțul de basma,
Năstrușnică, chicotea.
Apoi mila o cuprinse,
Și dintr-un stejar îi ninse
Frunze moarte, strat cu strat,
Și vulpoiu-i îmbrăcat!

A plecat încetișor,
Călcând stratul foșnitor,
Cu fioruri, cu căldură,
Căci făcu temperatură;
Și ajunse-n vizuină.
A sărit și peste cină,
Și c-o rugă-i mulțumi,
Domnului că-l ocroti.
A băut un ceai fierbinte,
Apoi se culcă cuminte.

Iar morala așa sună:
Fudulia nu e bună!