ce-al dracului mai sunt
potop îmi vin cuvintele pe limbă
mă cred poet cu toate că nu sunt
scriu în delir
doar lumea nu se schimbă
e-aceeași genială și scălâmbă
felia-a vieții poezive
ce macină-ntrebări de nota zece
în valțul morii necrozive
bureți licheni și alte parazite
îmi cresc sub tâmplă exploziv
prostit de-atât avânt de stele
ca-n laț prind totu-n cuget coroziv

cad ceruri în colaps galactic
și universul naște alte-n clipă...
vulcan pe o planetă mică
arunc spre cer potopul de mofete
și-mput fără să știu prezentul
cu zeci de mii de pulberi de regrete
da-n vânzoleala asta colosală
nimicul care sunt se înspăimântă
și-n mimetism se-mbracă-n muguri...

de ce te uiți la mine ca la sfinx
nu-i piatră carnea mea de apă și de soare
nici fals scânteietot de licurici
privirea-ți mă străpunge și mă doare...