suierată apăsat de-un mecanic captiv
mi se ridică sufletul din acest trup
în blânda căutare a înțelegerii
poate că sunt legat printr-un cordon ombilical de univers
dar pentru început mi s-a dat voie la un singur punct
de unde cu un compas în care am cuprins gândul
(o rază obosită de atâta răsucit ceruri)
măsor diferența dintre origine și acel ceva fără capăt
și parcă din ce în ce mai albastru
printr-o inutilă scăpare de culori muzicale
înainte de a-mi alunga orice vis din alt vis
cu pietre șlefuite oval și dangăne roșii
dintr-un clopot care bate-n dungă agățat de-o frunză
supun cuvintele la o trecere în altă dimensiune
pe care doar voi puteți să le redați înapoi cerului
prin inima voastră dezrobitoare


dansul luminii se întoarce întotdeauna printr-o lacrimă
deși pământul nu e o circumscripție a durerii