oricât aș reduce la absurd relatiile dintre noi
nu reușesc să-mi demonstrez mai nimic
nici de ce nu mai am loc în mine
nici de ce-mi curg lacrimile așa de invers
ca și cum oceanele s-ar vărsa toate într-un ochi
conform unui principiu nedescoperit de arhimede

poate de aceea toate reciprocele sunt betege
iar pătratele au redevenit
într-un anume fel
rotunde
cât să-mi lase speranța că totul nu e altceva
decât o operație de înmulțire cu nemărginitul
sau doar o simplă scădere a infinitului din zero

desfac un fulg în sentimente
și-mi este așa de cald
de parcă olaf mă sufocă cu îmbrățișările lui
apoi redesenez perfecțiunea
dintr-o singură tușă
cu sângele tău
parcă din ce în ce mai albastru