În omul gol
emoțiile, ambițiile, vanitatea
emigrează
doar haosul
face vraiște
prin sufletul deprimat
armonia și-a luat concediu prelungit
resentimentele
fumează țigară după țigară
dorințele au plecat
luând cu ele visele
suferind de epilepsie
pentru omul gol
a vrea este un sacrilegiu
doar nimicul este sacrosant
îi crește în spate
cocoașa lehamitei
gândurile și-au transmigrat materia
iar în vidul minții
sinapsele și-au dat afară neuronii
și în lipsa gândurilor
din care își extrăgeau energia
au dat faliment.

***

Suferința
pe care am strecurat-o în ceasul
ce se crede perfect
însă nu măsoară cu precizie infinită
timpul matusalemic
ce îi face concurență lui Dumnezeu
în ce privește veșnicia
măsoară secundele
și le impregnează cu substanța sa
spleenul introdus în ceas
măsoară minutele
(ne plictisim din minut în minut)
tristețea cu aer debil și tont
pe care am așezat-o în ceasul meu preferat
măsoară orele
nu are substanța corozivă și concentrată a suferinței
(suntem triști din oră în oră)
bucuria pusă sub cadranul ceasului
se manifestă o dată pe zi
(tot ce-i bun e rar)
însă fericirea nu se încarnează în ființă
niciodată
ceea ce cunoaștem este surogatul
clona, simulacrul ei
dar, în loc de nimic
preferăm un ceva
care să dea consistență vieții.