Tot timpul mă grăbesc,
în loc să las melcul din mine
să-nflorească.
Mă amăgesc
tot mai tot timpul:
rămân în pat, lupii mă mușcă de sub pătură,
și tot să vă ignor.
Să fiu astronaut - prea multe bolovane tre să car,
ce paradox:
nu trebuia să știu să zbor doar
pentru asta?

Mă plictisesc
în mine vegetând,
și stăruiesc
(asta înseamnă că am stări)
prea scurt.

Nu știu să scriu ca ei.

Am hotărât să sparg cuvinte
și să le pun în tot felul de borcănele la murat.
Așa, la primăvară,
am ce mânca.
Cuvintele umflate de sare și de apă
sunt grase,
deci borțoase.
Când le mănânc,
se nasc copiii lor în
glanda mea,
neologisme-n fașă-mi ies pe la subraț,
prin transpirație.
Aha, că bine-ai înțeles:
transpir bucăți de poezii murate.

Poate așa voi scrie eu ca ei,
pe limba lor Dali desene sureală.

Să vă mai spun încă ceva:
Mintea mea mie eu și îmi
pocnește-n mii de clovni, ca floricele de porumb
și fiecare dintre ei îmi spune cum tre'be să fiu,
ce să mai uit
și ce mai sunt.

Poate nu trebuie să scriu ca ei,
voi clovnilor, vedeți?
Ia vedeți voi,
eu iar am eșuat.