mugurii primăverii ca niște nări umede
de cai nărăvași umplu copacii herghelii albe și roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de ființa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a ațipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărți îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet și-i chem să se adape și
să se odihnească îmi fac țarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliților
le citesc din palme ca și când i-aș hrăni
odată mutați în mine îi simt cu adevărat alergând
mai repede decât timpul îmi culcă iarba fragedă
nu se opresc din nechezat decât atunci când lumina se răstoarnă iar
întunericul o trage târâș ca pe albatrosul ucis
atunci se liniștesc și ei în aburii suflărilor lor o centură de ceață deasă
noaptea vine ca o poezie parfumată de un dor căruia i se alătură câteva
gânduri rotunde din care îmi vine să mușc

(22 martie 2015)