aș fi putut fi mângâierea care vindecă și transformă
alcoolul în agheasmă
dar nu.
tot ca o păpușă am cântat ce ai scris pentru mine
am fost cenușă, am dormit cu focul în ceafă
în secret pistoale de mărimea unui bold
îmi ținteau inima.

mă plimb pe străzi legănat ca întotdeauna
când plouă lipită de copaci aștept să devin scoarță
când bate vântul sunt ana și-ți aduc de mâncare
(uite inima asta mică, speriată ca un pui de găină, mănânc-o)
zidește-mi un mormânt frumos ca o grădină spune-mi că acum
așa se naște din mine cel mai frumos poem
că-l vei șopti femeilor tale și ele vor plânge

m-am purtat pe brațe ca pe un înecat
am închis toate luminile și m-am rugat să cadă bucăți mari de tencuială din cer
să treacă în galop caii sălbatici prin părul meu
să nu mai știu nimic despre nimicul care ești
despre nimicul care am fost
și despre dragostea ca un nisip mișcător
în care mă zbat deși am aflat
că asta nu face decât să grăbească îngroparea.