Nu știu când o să se-ntâmple,
Mi-au crescut zăpezi pe tâmple,
Aștetând o gară în doi,
Ternul să plece,
Să rămână gara,
Iar pe peron – numai noi doi…

E prea multă amăgire,
Ne-mplinită în iubire,
Ecuații simple, ce-au mai fost,
Unul și cu unul,
Dau doi oameni singuri,
Matematici fără nici un rost…

Ecuația iubirii,
O-nfierează-n viersuri zbirii,
Repetenții vieții la aport,
Facem sluj cu pasiune,
La științe de renume,
Împărțind la doi, reducem tot.

Ninge candid și tu tremuri,
Gările se urcă-n trenuri,
Călător cu chipul de asfalt,
Te-amăgesc că toate-s bune,
Un l o v e s t o r y fără nume,
Viața, cu subiect și predicat.

Găile-ar vrea să rămână,
Corigente la română,
Au uitat ce-nseamnă R ă m a s b u n,
Unul minus unul singur,
Dau o sală de-așteptare,
Cu speranțele deșarte strânse-n pumn…

Strângeți anii în batistă,
Puneți iarăși masca tristă,
Eu sunt magul sobru, cu joben,
Scamator la Circul Vieții,
Și în zorii dimineții,
Chiar de mâine mă transform în tren…